(Video!) Reporteri în spitalul COVID: Ultima zi a pacientului 752 de la Mioveni!

Am ajuns la Spitalul Mioveni vineri, chiar de 1 mai. Vreme frumoasă, soare, străzile oraşului surprinzător de animate pentru o oră relativ matinală şi la câte avertismente au transmis autorităţile. Bariera de la intrarea în curtea spitalului este păzită de un agent de securitate. Nimeni nu intră, nimeni nu iese de capul lui. 
După câteva minute de aşteptare, directorul Horia Trăilă a venit să mă preia şi m-a condus către clădirea veche a Spitalului Mioveni, Spitalul COVID sau „zona roşie”, cum îi mai spun cei care lucrează acolo. La intrare, câţiva medici şi asistente îşi trăgeau sufletul pe băncile din faţa spitalului şi se bucurau de minutele de răgaz şi de vremea frumoasă. 
Schimbăm câteva vorbe despre scopul vizitei mele acolo, iar directorul spitalului începe să-şi spună oful: banii care lipsesc cu desăvârşire!
- Ne vin echipamente cu alocare de la Ministerul Sănătății. Dar vin cu factură în spate. Nu înțelegem! Şi îmi vine ceva ce nu am comandat. Singurele echipamente care au venit cum trebuie sunt cele de la ISU și calitativ, și cantitativ. Este un consum enorm de echipamente de protecție, am rămas fără combinezoane corecte din punct de vedere al mărimii, al nivelului de protecție. Este foarte greu să estimezi ce consum o să ai pentru că depinde de câți pacienți ai, ce manevră trebuie să faci, de câte ori trebuie să intri la ei. 
În acel moment din clădire iese o asistentă. Are fața trasă și brăzdată de urmele măștii pe care a purtat-o ore în șir. Unul dintre medici o trage de mână și se apropie de noi
- O vezi? Uite cum arată! Nu-i face poză! Are nasul belit. Așa ieșim toți de acolo. E de ieri dimineață aici și are trei ore de când stă în ATI, cu echipament. E transpirată fleașcă. Ești sigură că vrei să intri? mă întreabă apoi brusc medicul.
Îi răspund că da, de aceea am venit.

 

 


 „Aseară s-au externat vindecați nouă pacienți!”


Dr. Trăilă îmi povestește cum a transformat peste noapte o secţie de recuperare într-una de ATI, cu tot ce trebuie.


- A trebuit să mutăm de la Spitalul Județean, să luăm cu împrumut, pentru primele două trei zile - o săptămână, aparate, echipamente, pentru că nu aveam nimic, cu transfer de gestiune, ia-le pe semnătură... A fost nevoie de două zile doar ca să ne putem organiza. Am avut noroc că în zilele acelea nu au fost mulți pacienți. Dacă ne venea un val de pacienți, ne termina, pentru că nu eram pregătiți. Am apucat să ne organizăm cât de cât și acum eu zic că situația este relativ bună. Aseară s-au externat vindecați nouă pacienți, îmi spune chiar cu satisfacţie.


- Oameni care au trecut și prin terapie intensivă? îl întreb.
Îmi răspunde după o pauză scurtă, intuind probabil că speram la alt răspuns:
- Nu, forme mai ușoare sau medii.


- Ați externat până acum vreun pacient care a ajuns la terapie intensivă?
- Nu, dar au urcat la etaj, acolo unde sunt pacienții în stare bună, spune dr. Trăilă, mulţumit să-mi infirme temerea că ATI ar putea fi practic ultima staţie. Iar eu răsuflu puţin uşurată. 


Medicul din ATI îmi face semn că putem intra. În vreme ce directorul se întoarce la treburile lui birocratice, eu și doctorul păşim în spital, mai întâi în holul de la intrare. 
- Aici este zona verde, zona curată. O să vedeți că în interior este un zid care desparte zona infectată de cea curată. 


În timp ce îmi prezintă pe dinafară secția, asistenta pe care o văzusem mai devreme ieșind din tură cu faţa aproape desfigurată de oboseală şi din cauza echipamentului, se îndreaptă către ieșire. A terminat pe ziua de astăzi. Se duce să se odihnească la una dintre pensiunile care de câteva săptămâni le sunt casă medicilor și asistentelor de la Spitalul Mioveni.
- Odihnă plăcută! îi transmite medicul și în tonul lui se simte că nu este doar o urare de complezență.
Prin geamurile de la parter răzbat sunetele aproape răscolitoare ale aparatelor din ATI, sunetul acela pe care îl auzi de regulă în filmele cu medici. Din păcate, acesta nu este însă un film, iar emoţiile sunt cu totul altele.

 

 „Odată ce ai trecut de această linie, nu mai e cale de întoarcere. Hai!”


Ajungem la zona de îmbrăcare, acolo unde îmi voi pune echipamentul complet de protecție. După ce îmi abandonez toate obiectele personale în camera de la intrare, mă îndrept către locul de echipare.
- Din acest moment veți asculta tot ce vă spun și veți respecta tot ce vă spun. 


Ca un copil ascultător, dau din cap şi sunt decisă să nu greşesc niciun gest. Sunt perfect conştientă că de modul în care respect regulile stabilite de medicul ATI depinde sănătatea mea. Viaţa mea... 


Procesul de echipare este unul destul de complicat şi, pentru a fi siguri că nu fac nicio greşeală, sunt ajutată de personalul aflat în anticamera secţiei, care este acolo pentru a-i ajuta pe medici, asistenţi şi infirmiere. Încep cu prima pereche de mănuşi.
- Aceasta va fi „pielea” ta în următoarele zeci de minute, mă anunţă medicul. 


Îmi aleg apoi una dintre perechile de cizme negre de cauciuc albite de cloramină, încălţări pe care le poartă absolut toţi cei care trec pragul zonei roşii. Urmează combinezonul şi, pentru început, totul pare simplu. Ajungând însă la boneta care îmi strânge părul, mască FFP2 şi ochelari, constat că e, de fapt, chiar complicat. Nu reuşesc cu niciun chip singură şi mă ajută o tânără asistentă. Durează, cred, vreo 10 minute până când le potrivesc aşa cum îmi spun cei de acolo că e bine. Adică cu boneta, ochelarii şi masca lipite etanş de pielea feţei, astfel încât să nu pătrundă nimic sub ele. 
Aproape instant ochelarii mi se aburesc şi încep să văd ca prin ceaţă. Mi se spune că e normal, aşa păţesc toţi. 
- Adică cum - spun eu aproape revoltată -, sunteţi nevoiţi să staţi cu orele fără să vedeţi bine?
- Da, astea sunt condiţiile. Şi aşa, prin... ceaţă, trebuie să facem proceduri uneori extrem de migăloase.


Închei echiparea completă cu viziera, care îmi acoperă complet faţa. Gata de „luptă”, mă apropii de uşa dincolo de care se deschide „câmpul de bătălie” al personalului medical care duce acest război cu noul coronavirus. Înainte de a intra, o doamnă scoate un marker şi îmi scrie numele pe combinezon. Îmi dau seama brusc cât de necesar este abia când ajung înăuntru şi constat că toţi de acolo suntem aproape la fel, cu greu deosebind o persoană de alta. 


Uşa se deschide brusc, fără avertisment, îl urmez aproape robotizată pe medicul ATI care, având deja atâta experienţă, se echipase singur şi zăresc o linie portocalie la doi paşi de uşă:
- Odată ce ai trecut de această linie, nu mai e cale de întoarcere. Hai! îmi spune doctorul şi pornim spre saloanele de unde răzbesc acele sunete specifice aparatelor medicale. 

 

 Zâmbetul şi mulţumirile din spatele măştii de oxigen...


Medicul mă conduce într-un salon ceva mai mic unde se află un singur pacient.
- Avem două saloane, unul mai mare, unul mai mic. Doamna e primul nostru pacient. De trei săptămâni e intubată. Bravo, doamnă! o încurajează medicul. Ce faceți astăzi. Mai bine? 
Pacienta dă afirmativ din cap şi schiţează un zâmbet firav, neputând vorbi din cauza tubului prin care este conectată la aparatul de ventilație. O lăsăm în grija unui alt medic şi pornim rapid spre salonul mai mare, unde sunt mai multe paturi ocupate. Medicul se apropie de unul dintre paturi, unde se află o femeie, care - spre deosebire de ceilalţi - pare într-o stare ceva mai bună.
- Doamna este o altă pacientă de-a noastră mai veche - îmi spune el, apoi mă prezintă  pacientei. Doamna e de la ziar, a venit să vadă ce facem şi să stea de vorbă cu dumneavoastră. 


Deşi îmi dau lacrimile, mă stăpânesc şi încerc să zâmbesc larg, uitând complet că masca şi ochelarii aburiţi nu lasă să se vadă mai nimic de pe faţa mea.
- Le mulțumesc din suflet, întregii echipe, că m-au ajutat foarte mult, murmură femeia cu ochii plini de recunoştinţă.
- Povestiţi-le, doamnă, şi celor de acasă care nu cred că există această boală, cum este?
- Din nefericire, există. La câte am văzut cu ochii mei... Sincer vă spun. N-am crezut că poate fi atât de rău până nu am văzut cu ochii mei. Nu credeam să trec prin așa ceva. Toată viața mea n-o să uit prin ce am trecut... și le mulţumesc tuturor celor de aici.
Îmi spune că este din Câmpulung şi îmi povesteşte cum a ajuns să se îmbolnăvească:
- Chiar ne-am protejat, aşa cum am putut, dar chiar ne-am protejat. Am luat virusul de la soţul meu. Şi el a făcut tot ce a putut să se protejeze, însă conjunctura a fost de aşa natură, încât tot ce am făcut nu a fost de ajuns. Pentru că soacra mea era bolnavă şi o femeie a avut grijă de ea şi femeia aia a fost infectată. Soţul meu a fost primul care a luat. El e internat la Câmpulung. Soacra mea a murit. La Mioveni m-au adus de duminică seara (n.red. 26 aprilie). Acum sunt mai bine. Sunt foarte bine faţă de ceilalţi. Am făcut tot ce mi-au spus domnul doctor şi doamnele asistente, şi eu am fost ascultătoare...


- Cum se simte boala asta? Care au fost primele simptome?
- Nu aveam putere, sub nicio formă nu mai puteam mânca, îmi venea să vomit de la stomac şi nu puteam să stau în fund. Îmi pica imediat capul... eram complet lipsită de putere. Şi am ajuns la spital. Acum, dacă am apucat pe drumul ăsta, mergem înainte. Cel mai mult îmi lipseşte familia, nu am vorbit cu ei până acum... Soţul e şi el la Câmpulung, la Boli Infecţioase, la spitalul mare. Cu fata nu am avut de-a face, am protejat-o. Nu i-am dat voie să vină la mine. Nu suntem decât eu şi soţul bolnavi. Dar acum sunt mai bine. Domnul doctor, doamna doctor  şi toţi oamenii de aici au avut mare grijă de mine. Acum nu-mi doresc altceva decât să merg pe picioarele mele.


O las să se odihnească şi îi  urez din tot sufletul multă sănătate. De pe patul de suferinţă, femeia - despre al cărei spirit optimist toţi cei din secţie vorbesc cu apreciere - nu uită să transmită tuturor celor de acasă:
- Sănătate tuturor! Că trebuie la toată lumea. 

 

 


 


Mă alătur din nou medicului care şi-a asumat rolul de însoţitor pe parcursul întregii mele vizite şi care, în timp ce stătusem de vorbă cu singura pacientă din ATI capabilă să comunice, trecuse pe la ceilalţi pacienţi şi verificase indicatorii de pe aparatele medicale.
- Aici am făcut şi dializă, aţi văzut că avem şi aparat de dializă. 


Se apropie de patul altei paciente, pe lângă care se tot învârtise în ultima perioadă.
- Ia tuşiţi, doamna P.! îi spune medicul, apoi dă din cap părând uşor nemulţumit de starea pacientei sale, după care continuă arătându-mi aparatele la care sunt conectaţi bolnavii:
- Astea sunt tot felul de injectomate, pacienţilor li se bagă tot felul de substanţe, le dăm mâncare pe sondele nazogastrice. Domnul de alături şi doamna cu care aţi vorbit pot mânca pe gură. La ceilalţi le dăm mâncare pe sondele nazogastrice, iar dacă astfel nu se poate asigura suportul energetic şi proteic total, le dăm şi pe venă. 


Ne reîntoarcem în salonul unde se află o singură pacientă şi îl întreb de ce sunt geamurile deschise:
- Este chiar indicat să stea deschise, pentru că aici este o mare cantitate de virusuri. Deci noi aici suntem într-o mare concentraţie de virusuri, dar cea mai mare concentraţie nu e aici, ci acolo - îmi spune arătând spre salonul mare. Pentru că toţi pacienţii ăia care tuşesc, tuşesc în cort, şi de fiecare dată când tuşesc, elimină o mare cantitate de virusuri. Dacă vedeţi, avem tot felul de filtre - filtru aici, filtru aici, filtru aici... îmi arată în timp ce revenim în salonul mare, unde în faţa intrării se află un pacient ce pare într-o stare relativ bună.
- Ce faceţi, domnu’ Z.? îl întreabă pe un ton vizibil încurajator medicul. 
- Mai binişor! murmură bătrânul care are tot capul într-un cort de oxigen.


În spate, se mai află un alt bărbat, care - fără să fiu expertă - realizez că nu este într-o stare tocmai bună. Cu teamă, parcă, îl întreb pe medic dacă pacientul în cauză se simte rău.
Cu un ton ce se vrea a fi obiectiv, dar din care răzbate totuşi inevitabil o uşoară emoţie, doctorul îmi răspunde, încercând parcă să evite un răspuns clar:
- Bine nu îi e, dacă e la reanimare! 


Înţeleg că pacientul respectiv suferă şi de alte boli grave, iar speranţele sunt slabe în privinţa lui. Mă gândesc, cu cinism poate, că nu este exclus ca el să fie următorul pe lista deceselor din Argeş. 
Apoi medicul trece din nou la pacienta căreia mai devreme îi spusese să tuşească, doamna P., le dă asistenţilor câteva indicaţii pentru tratamentul acesteia şi ne îndreptăm spre o altă uşă, ce duce, se pare, către etajele superioare, acolo unde sunt internaţi pacienţii pozitivi cu simptome mai uşoare, şi către ieşirea de evacuare a deşeurilor, unde miroase atât de puternic a clor, încât se simte chiar şi prin tot echipamentul.

 

 „În alte părţi, oamenii care lucrează în spitale COVID sunt aplaudaţi. La noi...”


Urcăm la etaj cu liftul, unde medicul îmi arată zonele unde sunt pacienţii cu forme uşoare. Nu intrăm în saloane.


- Cum primesc pacienţii pachete?
- Cei care le aduc le lasă la poartă, coboară fetele de aici - şi îmi arată o infirmieră aflată dincolo de o uşă închisă, în zona verde -, apoi se echipează ca şi noi şi le aduc pacienţilor. La început, aduceau saci de mâncare, parcă mureau de foame... 
Revenim la zona scărilor şi a liftului, coborând de această dată, cu mare precauţie, pe scări. Nu e deloc uşor, având în vedere echipamentul de „cosmonaut” extrem de incomod. 
- Pacienţii au catering, li se dă mâncare, apă, tot ce trebuie. Bine, acum nu sunt condiţii ca la hotel, este totuşi un spital, iar ei sunt pacienţi care au un anumit regim. Totuşi sunt condiţii foarte bune, îmi mai spune medicul în timp ce ajungem din nou la parter, la colegii săi, în secţia de reanimare.


Între timp, ochelarii mi s-au aburit şi mai mult şi cu greu reuşesc să disting anumite detalii. Aburiţi sunt şi ochelarii unei doamne la fel de încotoşmănată ca şi mine în echipamentul de protecţie. Când o văd, îmi amintesc de doctoriţa aceea de la Galaţi căreia vecinii i-au aruncat cu clor pe uşă şi au alungat-o ca pe o ciumată. O întreb dacă vecinii ei ştiu că lucrează la Spitalul COVID din Mioveni. Dă din cap că nu! E mai bine aşa. Oricum, personalul este cazat la pensiuni din zonă.
Medicul care mă însoţeşte prin secţie îşi termină un nou tur pe la pacienţi.
- Fiecare pacient are propria poveste, dar şi fiecare om care lucrează aici. Am oameni care şi-au lăsat copilul de 12 ani singur acasă, pentru că şi mama, şi tata sunt plecaţi să lucreze în condiţiile acestea. 


Oftează, trăind parcă deodată drama fiecărui coleg:
- Unii nu şi-au văzut copiii de trei săptămâni, de când suntem aici, decât pe WhatsApp... Asta este cel mai greu de trecut - distanţa socială faţă de familie. Noi ne protejăm, ne protejăm cât putem de mult, dar... Nu poţi să ştii niciodată. O să vedeţi când o să facem dezechiparea, acolo este riscul maxim de contaminare, de aceea trebuie să respecţi orbeşte protocolul. Aici... am învăţat să vedem prin ceaţă, am învăţat să trăim lângă oamenii bolnavi cu virusul ăsta, am învăţat să-i acceptăm şi pe cei care se uită strâmb la noi... Dacă în alte părţi oamenii care lucrează în spitale COVID sunt aplaudaţi. La noi... suntem priviţi... ciudat, ca să nu zic mai mult. Dar... vorbesc cu colegul meu şi îi zic: asta e menirea noastră!

 

 

 O zi normală a devenit brusc agitată: o pacientă este intubată şi întoarsă pe burtă


- Care este trendul îmbolnăvirilor, al internărilor aici?
- E staţionar, deocamdată. Cel puţin în Terapie. A ieşit unul, a intrat unul... Aici foarte importantă este încrederea în colegul tău. Am stat şi şase ore... Dacă e nevoie, stăm şi mai mult, dar nu rezistăm fizic, pentru că, sub combinezoane, suntem fleaşcă. 
- E o zi mai liniştită asta?
- E o zi normală! Mai liniştită nu este niciodată, doar mai agitată, când ne trezim cu pacient nou, când trebuie făcută o procedură nouă.


Se uită iar către aparatele la care este conectată doamna P. şi, după ce le analizează scurt, îi strigă unui coleg:
- Hai, intubeaz-o, că n-ai ce să-i faci! 
Apoi, către mine:
- Acum începe un pic de agitaţie..., mă anunţă medicul, după care se alătură colegilor care s-au adunat deja în jurul bolnavei pentru a pregăti procedura.


Mă trag deoparte, ca să nu îi încurc şi privesc cu inima strânsă cum toţi se agită în jurul doamnei P. E însă o agitaţie controlată, pentru că fiecare ştie practic ce trebuie să facă, fiecare are propriul rol în această operaţiune. 
Pacienta este anesteziată, i se administrează tot ce trebuie conform protocolului şi este intubată, pentru a fi conectată la aparatul de ventilaţie. Nu este o procedură tocmai uşoară, însă personalul medical are grijă de toate detaliile, urmărind concomitent ce indică aparatele de care este legată pacienta. Brusc sunetele pe care le scot aceste aparate mi se par mai apăsătoare.
După ce bolnava este intubată, medicul decide să o întoarcă pe burtă. Am citit că din când în când pacienţii bolnavi de COVID sunt întorşi cu faţa în jos, această manevră ajutând la creşterea cantităţii de oxigen care ajunge în plămâni. Pacienta este înfăşurată într-un cearşaf curat, iar toţi cei aflaţi în ATI se aşază în jurul patului, apucând fiecare o bucată din cearşaf. La semnalul medicului, bolnava este întoarsă mai întâi pe o parte, apoi cu totul pe burtă. După operaţiune, medicul se asigură că poziţia pacientei este bună şi nu îi periclitează starea. 


Mă uit la ceas... deşi mi s-a părut că totul s-a petrecut extrem de rapid, observ că a trecut aproape jumătate de ceas de când au început manevrele de intubare. Într-un final, medicul ATI-ist declară finalizată procedura şi îmi spune:
- Deci... o zi care părea iniţial normală a devenit agitată.
După care porneşte spre ieşire şi îl urmez. 

 

 

 Protocolul dezechipării trebuie respectat orbeşte  


Dezbrăcarea de echipament durează mai mult decât mă aşteptam, dar îmi aduc aminte avertismentele repetate de a urma întocmai indicaţiile şi decid să ascult cuvânt cu cuvânt tot ce trebuie să fac. Practic, fiecare parte din echipament îmi este scoasă în ordinea inversă celei în care m-am îmbrăcat. Fiecare manevră este urmată de o nouă dezinfectare a mâinilor, chiar dacă acestea sunt acoperite de mănuşi! 


În timpul operaţiunii, medicul îmi spune să nu fac mişcări bruşte, pentru că orice astfel de mişcare ventilează practic aerul, punând în mişcare şi potenţialele virusuri care ar fi putut să se „agaţe” de mine. De fiecare dată când scot unul dintre obiectele de protecţie mi se cere să închid ochii o vreme, pentru a evita riscul ca, din cauza aerosolilor produşi prin mişcare, să pătrundă pe aici ceva. Fac exact cum mi se spune, închid şi deschid ochii la comandă... Cred că m-am spălat de 5-6 ori cu dezinfectant înainte de a părăsi secţia de Terapie Intensivă, unde, la ieşire, după ce am scăpat de cizme şi de mască, fără ca eu să le ating, m-am spălat zdravăn cu săpun şi iar cu dezinfectant, până am considerat că este safe! 


Am apucat atunci să mă văd în oglindă: aveam deja şanţuri pe faţă din cauza măştii, deşi nu stătusem decât o oră şi jumătate, aproximativ. M-am gândit atunci la oamenii aceştia care stau cu orele, zilnic, în aceste echipamente cumplite, pentru a salva vieţi şi pentru a-şi salva propriile vieţi. Mi-era brusc ruşine să mă vait!

 

 „Ştiţi, doamnă, ce fac unii pacienţi internaţi la etaj? Ne scuipă când trecem pe sub geamul lor!”


M-am aşezat pe bancă, copleşită de experienţa pe care tocmai o trăisem şi voiam doar să îmi trag sufletul, când un alt medic care tocmai ieşea din spital s-a îndreptat pornit spre mine. Fusese şi el în Terapie Intensivă cât am stat eu acolo, dar nu aveam cum să-l recunosc:
- Ştiţi, doamnă, ce fac unii pacienţi internaţi la etaj? m-a întrebat arătând spre etajele unde erau cazaţi pacienţii cu forme uşoare. Ne scuipă! Noi, medicii, asistentele şi infirmierele care avem grijă de ei, suntem scuipaţi de sus când trecem pe sub geamul lor. Şi mai ştiţi, doamnă, ce face un domn lider de sindicat pe care îl avem internat aici? Fumează în spital, doamnă! Pentru că unora li s-au adus în pachete, pe lângă mâncare, şi ţigări. Şi dacă a văzut că nu i se permite, îi înrăieşte pe toţi, îi instigă împotriva noastră....
Intuiesc că este vorba despre liderul de sindicat de la Câmpulung şi mi se confirmă. 


Revenit din spitalul nou, directorul Trăilă îmi explică faptul că acesta a fost de altfel şi unul dintre motivele pentru care nu s-a mai permis să se aducă pachete în spital după bunul plac al pacienţilor. Mai stăm de vorbă câteva minute, despre problemele financiare şi despre cât de greu este să gestionezi un spital creat peste noapte într-o nebuloasă legislativă şi birocratică ce pune mai mult piedici decât proptele, dar şi despre cele două aparate de testare pe care le-a primit din donaţii. Funcţionează sau nu funcţionează? Testează sau nu testează? 
- Sigur că funcţionează! S-au făcut până acum în medie 100 de teste pe aparat. Am testat iniţial în paralel, pentru a ne verifica, a fost şi un proces de învăţare şi avem o săptămână de când suntem şi avizaţi. Imediat am cerut să intrăm în programul naţional de testare, care permite decontări, pentru că sunt costuri enorme. În acest moment nu mai putem efectua teste, pentru că nu avem eprubetele pentru mediu de transport viral. Dar suntem în procedură de achiziţie.


După ce mai schimbăm câteva vorbe, în care directorul insistă vizibil afectat pe problema lipsei fondurilor, dar mai ales a materialelor de protecţie pentru personalul medical, părăsesc, în sfârşit, curtea spitalului, unde constat că stătusem mai bine de trei ore. În acel moment, prin faţa mea trec două căruţe, una plină ochi cu „etnici”, oameni care de bună seamă habar nu au ce e ăla un virus şi ce poate face. Eu am văzut cu ochii mei. Şi tocmai de aceea vă spun tuturor: MAI STAŢI UN PIC ACASĂ!

 

 

P.S.: A doua zi, pe lista de informare a Grupului de Comunicare Strategică, cu numărul 752, se menţiona decesul unui bărbat de 70 de ani, din Argeş, transferat în data de 25.04.2020 în Spitalul Orășenesc Mioveni. Rezultat pozitiv în data de 25.04.2020, decedat în data de 01.05.2020. Era bărbatul despre care medicii bănuiau că nu o va mai duce mult şi care s-a stins la scurt timp după vizita mea la spital. Dumnezeu să-l odihnească!  

 

 

Nadia Ciochină