Olimpica României care a început prin a lucra cu ziua, ca să se întrețină | Sursa Ta

Drumul Claudiei Nechita de la Câmpulung Muscel la Tokyo 2021. Pentru ea, boxul a fost întâi despre supravieţuire, apoi despre independenţă.
La 27 de ani, Claudia Nechita a devenit prima pugilistă din România care a câştigat un meci de box olimpic.

Tokyo a fost abia a treia ediţie de Jocuri Olimpice care a inclus şi competiţii de box feminin. 

CITEȘTE ȘI... 22 august este ziua Lunii Albastre din 2021. Care este, de fapt, definiția corectă a acestui fenomen

În primul rând, senioarele Claudia Nechita şi Lăcrămioara Perijoc stau una lângă cealaltă, aşa cum au făcut-o mai toată cariera. Sunt colege de cameră şi cele mai bune prietene. Împreună urmau să ajungă şi la Tokyo, dar, operată la menisc, Lăcrămioara nu a mai putut să participe la această ediţie a Jocurilor Olimpice. 


A mers numai Claudia Nechita, care a devenit astfel prima femeie din istoria României care câştigă un meci de box olimpic. 
 

O femeie a reușit să spele, cât e posibil, obrazul unui sport care a decăzut în România din ce în ce mai mult.  

După Olimpiada din Japonia, Claudia a avut o săptămână de concediu. Apoi a reluat ritmul zilnic al antrenamentelor pentru viitoarele competiţii. Zece antrenamente pe săptămână. Cel mai mare vis al său sunt Jocurile viitoare, cele de la Paris 2024, dar până atunci mai sunt multe alte pietre de hotar. 

În toamnă urmează campionatul naţional, campionatul european de tineret în octombrie şi campionatul mondial de senioare în noiembrie. Fiecare dintre ele e o ocazie pentru Claudia să analizeze, să vadă “ce nu a mers şi ce trebuie îmbunătăţit”, spune sportiva.

“Niciodată nu o să ajungi să zici: gata, ăsta e nivelul meu maxim. Tot timpul mai sunt lucruri de modificat sau de adăugat”.

Vrea să-şi calibreze viteza şi blocajul.

Psihologii consideră că acest fel de a înainta, pas cu pas, obiectiv cu obiectiv, e unul dintre punctele tari ale sportivilor și ceea ce noi, oamenii ”civili” nu reușim.


”Sportivii celebrează victoriile sau suferă din înfrângeri, dar, în ambele variante, trec mai departe. Pentru că ciclicitatea sportului, unde săptămâna sau luna viitoare ai altă competiție, îi ajută să se descarce”, a explicat acest mod de a gândi, cu multă vreme în urmă, pentru Gazeta Sporturilor, medicul sportiv Ioan Drăgan, unul dintre cei mai longevivi directori ai Institutului de Medicină Sportivă. 

Ioan Drăgan, medic sportiv: „În timp ce noi, ceilalți, nu reușim să ne desprindem de ce ni s-a întâmplat și nu izbutim să  judecăm în etape, sportivii sunt antrenați să treacă peste.”

„Când nu mai pot, mai scot un as din mânecă”

Claudia are nu doar un fel aparte de a trece peste, dar și un fel punk de a-şi purta părul. Sportivii știu că efortul maximal și aparentul trivial fac ambele parte din viață. La Claudia, jumătatea dinspre ceafă este tunsă foarte scurt, iar restul e lăsat mai lung şi prins într-un coc în vârful capului. 
 

CITEȘTE ȘI...Covid-19 în România: Peste 500 de cazuri noi și nouă decese în ultimele 24 de ore!

Primul sac. Unul cu haine, legat de copac
 

La 28 de ani proaspăt împliniţi, Claudia a strâns deja 15 ani de box. A trăit mai mult cu box decât fără. Totul a început ca o joacă. Acasă, la Câmpulung, lega strâns un sac cu haine, îl agăţa de un pom şi lovea cu pumnii în el.

Nici nu ştia ce e boxul pe-atunci. Mai târziu, a auzit că o colegă de la şcoală mergea la sala de box şi a mers întâi ca spectator la un antrenament. S-a îndrăgostit şi apoi a făcut asta aproape zilnic până astăzi. 

Spune că antrenorii au plăcut-o imediat pentru că era muncitoare de mică. Dacă vezi că un copil e muncitor şi-şi doreşte să facă ceva, atunci tu poţi să-l modelezi ca antrenor, poţi să-l faci cum vrei tu.  

Claudia a pierdut primul ei meci de box, în 2007, la Cupa României la juniori. L-a pierdut şi pe-al doilea. Şi pe-al treilea. Dar a continuat până a început să câştige. 

În 2008, a luat medalia de argint la Campionatul naţional. “Apoi din 2009 -aur la toate competiţiile naţionale. Şi de-atunci nu m-a mai bătut nimeni din ţară la noi”, spune Claudia, ca şi cum citeşte o informaţie de wikipedia, utilă, dar fără să se laude. 


Claudia Nechita: “Trebuie să ai răbdare, nu poţi din prima. Succesul care vine rapid nu e de durată. Ce vine repede se şi pierde repede. Pentru tot ce mi-am dorit a fost un proces de creştere mai lent, dar frumos. Şi uitându-mă în urmă nu pot decât să fiu mândră de ce-am realizat.”

CITEȘTE ȘI...Meteo 22 august 2021. Meteorologii anunță vreme frumoasă

Foamea dă medalii

A început să ia foarte în serios boxul când şi-a dat seama că ar putea şi să facă bani din asta.

Crescută doar de bunică, într-o familie care avea mereu grija zilei de mâine, Claudia vedea în box o modalitate de a găsi liniştea financiară, să fie un om independent. Acesta a fost principalul scop: să nu depindă de nimeni, fiind mulțumită că și-a atins obiectivul acesta.

Până la 27 de ani, pugilista a pierdut şirul medaliilor pe care le-a câştigat. Printre altele, este campioană naţională la 57 kg, câştigătoare a Cupei României, a obţinut locul trei la Campionatul Mondial de Tineret, medalia de bronz la Jocurile Olimpice Militare de la Wuhan în 2019 şi locul întâi în 2013 şi 2018 la Centura de Aur.

Nu știe cine e tatăl ei

Foamea de medalii a Claudiei a pornit din foamea reală. Claudia nu-şi cunoaşte deloc tatăl, nu ştie cine e, iar mama ei a fost absentă în mare parte din copilăria fetei.

A născut-o pe Claudia la 16 ani şi nu era pregătită pentru această responsabilitate. Aşa că bunica maternă i-a fost şi mamă, şi tată.

Bunica lucra cu ziua şi “se chinuia să-mi pună o farfurie de mâncare. Chiar erau zile când nu aveam şi era destul de greu”.

Aşa că a muncit de mică pentru a se putea întreţine. În copilărie, mergea la cosit, la dat cu sapa, la spart lemne sau cules de prune.

“Dacă avea cineva ceva, mergeam. Trebuia să câştig cumva acolo un bănuţ, pentru mâncare”.

Copilăria aceasta e motivul pentru care Claudia priveşte şi acum cu mult pragmatism inclusiv cea mai mare pasiune a ei, boxul.

Spune că nu are vise, ci obiective. Așa cum o formulează, e diferența dintre utopie și posibil.

Cel mai mare dintre obiective? 

Claudia Nechita: „Să câştig medalia olimpică şi renta viageră, pentru că mi-ar asigura o linişte financiară. Nu ştiu dacă neapărat linişte, nu ştiu cât de mare va fi, dar ar fi satisfacţia că am muncit atâţia ani şi am rămas cu ceva.”


Dorința de a avea o liniște financiară

Prin inițiativa lui Crin Antonescu, pe când era ministrul Sportului, și a secretarului de stat Ioan Dobrescu, România  a promovat una dintre cele mai generoase legi europene de ajutorare pentru fostele glorii sportive. Astăzi, mai bine de 500 de foști performeri primesc sume decente de la stat.

CITEȘTE ȘI...România este cel mai mare producător de instrumente muzicale din UE. 80% din producție

În ianuarie 2021, lista conține 522 de nume, care iau între 3.400 și 16.000 de lei net pe lună, în funcție de numărul și valoarea medaliilor. 
Ca să intre pe listă, ca orice sportiv, Claudia are nevoie de o medalie (de orice culoare) la Jocurile Olimpice sau o medalie obligatoriu de aur la campionatele mondiale şi europene de seniori – probe olimpice. 


Au jucat și fotbal, ca să câștige ceva

Banii au fost mereu o problemă. Legitimată la Steaua din 2011, Claudia a renunţat la box un an mai târziu, pentru că nu avea bani să trăiască. Nu câştiga nimic din sport, aşa că nu-şi permitea să locuiască în Bucureşti. Pentru un an, şi ea, şi Lăcrămioara au plecat la Fălticeni să joace fotbal pentru o echipă locală. Acolo primeau cazare şi 100-200 lei pe meci. 


Ca să nu le piardă pe sportive, antrenorul Adrian Lăcătuş şi soţia lui, fosta pugilistă Mihaela Lăcătuş (prima femeie care a reprezentat România la box, la Londra 2012), le-au oferit propria lor casă. Timp de patru ani, au locuit împreună, cu soţii Lăcătuş şi cu copiii lor.

 “Ele la fotbal primeau cazare. Aşa că am zis: hai, mă, Miki (n.r.: soţia şi co-antrenoarea fetelor), le luăm noi”, povesteşte Adrian Lăcătuş, ca şi cum favoarea făcută fetelor a fost un drum cu maşina până la sală, nu patru ani de găzduire. 

A fost eliminată de o japoneză care a devenit apoi campioană olimpică

Locul 5 al Claudiei la Tokyo e cea mai mare performanţă a unei pugiliste din România. Dar Lăcătuş credea că eleva lui putea şi mai mult, dacă nu nimerea cu reprezentanta ţării gazdă în sferturi. 

În primul meci la Tokyo, Claudia luptase împotriva lui Ramla Ali, o sportivă din Somalia şi activistă pentru drepturile femeii, care locuieşte în Marea Britanie. Claudia o cunoştea din multe alte competiţii şi ştia la ce să se aştepte. Nu a avut emoţii.

“M-am dus în faţa ei de la început, nu am avut probleme, am câştigat toate reprizele”, povesteşte românca. 


“La al doilea meci nu a fost cu mult diferit doar că a fost presiunea aia de totul sau nimic, adică ştiai că boxezi cu medalia pe masă. Simţeam o căldură în tot corpul. Era şi presiunea că luptam cu ţara gazdă. Meciul a fost foarte strâns, dar în astfel de situaţii e greu să câştigi tu dacă nu e diferenţa suficient de mare. Nu m-am gândit că va fi aşa de strâns meciul”, spune ea. 

“Ca să câştige cu japoneza Sena Irie, trebuia s-o bată rău”, crede şi antrenorul ei.

Trei arbitri au văzut-o câștigătoare pe japoneză, doi pe româncă.
 

CITEȘTE ȘI...Bugetele Programelor Rabla Clasic şi Rabla Plus vor fi suplimentate cu câte 200 de milioane de lei

Claudia vorbeşte încet şi aşezat, cu un calm de înţelept budist. Rămâne calmă şi când omoară cu palmele mai mulţi ţânţari care au invadat sala de box. Totuşi, cu excepția ţânţarilor, spune că în afara ringului nu are nimic din “răutatea necesară în box”. În ring se transformă. Are forţă, explozie. 


În ziua competiţiei, nu-i place să vorbească prea mult cu nimeni, preferă să fie lăsată liberă înaintea confruntării. 


Înainte de meciuri însă, cel mai important e să se relaxeze, pentru că scopul e ca în confruntări să poţi repeta stările de la antrenament, nu să fii încordat. Ca să-şi controleze emoţiile, citeşte, desenează şi meditează.

“Încerc să canalizez emoţiile şi să le transform în emoţii constructive”.

De meditaţii s-a apucat acum câţiva ani, inspirată de Lăcrămioara, deşi la început a fost foarte sceptică. Azi, meditaţiile sunt lucrul care o ajută să se relaxeze cel mai mult. Odată intrată în ring însă, are nevoie să audă “colţul”, tot ce spun antrenorii.

“În ring de multe ori nu mai gândeşti, acţionezi instinctiv. Iei pumni în cap până la urmă şi sunt momente când te blochezi, nu mai ştii ce să faci, te pierzi, chiar dacă altfel ai şti. Atunci antrenorul intervine şi-ţi dă un sfat: lasă-te în dreapta, dă-i dreapta croşeu, stânga lungă”. 

Dacă ești victimă , nu poți să progresezi


În ciuda copilăriei dificile de care-a avut parte, Claudia e recunoscătoare. Recunoscătoare că bunica ei şi-a asumat responsabilitatea să o crească şi i-a dat tot ce avea. Recunoscătoare că a descoperit boxul. Recunoscătoare pentru antrenorii şi colegele ei, care i-au devenit familie. 
De-a lungul anilor a făcut pace şi cu mama ei, care a lucrat multă vreme în afara ţării, şi are o relaţie bună cu fraţii vitregi.

 “Am întrebat-o cine e tatăl meu, dar nu mi-a spus. Nici nu ştiu dacă ştie şi nu vrea să-mi spună sau nu ştie nici ea. Dar acuma vorbim. Eu am acceptat că aşa a fost să fie şi nu am judecat-o niciodată că m-a părăsit. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătoasă şi am crescut pe picioarele mele”, spune Claudia. 

CITEȘTE ȘI...Institutul Cantacuzino lucrează la noul Polidin: capsule gelatinoase și spray nazal

Claudia Nechita: „Cel mai bine e când trăim în acceptare şi nu învinovăţim, nici nu facem pe victimele. Când eşti victimă e mai greu să progresezi.”

Pe finalul antrenamentului de la “Lia Manoliu”, transpiraţia de pe braţele fetelor luceşte în lumina apusului care intră prin geamuri. Transpiraţia miilor de antrenamente şi un obiectiv, nu un vis, au dus-o pe Claudia la Tokyo.

Sportiva vrea să continue să transpire până când uşa din tatuajul ei se va deschide suficient de mult încât să se poată întoarce şi cu o medalie de la următoarele Jocuri Olimpice.

Ar fi medalia de după 20 de ani pentru boxul nostru, ultima aparținându-i lui Ionuț Gheorghe, în sufletul olimpic al Atenei, în 2004. 
 

 

Sursa: Libertatea.ro