Corespondent la Înalta Poartă. Fi-v-ar regulile ale naibii! Noi suntem România! I-am bătut pe turci la Rovine

Corespondent la Înalta Poartă. Trei zile la Bruxelles ca să știu (de) ce naiba votez! (Partea I)

Fi-v-ar regulile ale naibii! Noi suntem România! I-am bătut pe turci la Rovine. O dată, dar se pune…

Săptămâna trecută, am bifat prima vizită jurnalistică la Bruxelles. S-a întâmplat într-un moment care nu putea să pice mai bine, dată fiind nevoia de-a înțelege la fața locului pentru ce naiba ar trebui să ne mobilizăm din casă la sfârșitul lunii mai și să participăm la o rundă de alegeri despre care - în mod statistic - 7 din 10 români nu știu absolut niciun detaliu.

Mă refer, desigur, aici, la ideea de a te mobiliza cu un obiectiv. Nu pentru că vrei să-i dai o lecție lui Dragnea, nu pentru că te-a adunat primarul cu arcanul și nu pentru că vrei să păstrezi intactă colecția de ștampile de pe spatele buletinului, în contul lecțiilor de morală socială pe care urmează să le ții în următorii 20 de ani.

În cele câteva zile petrecute și din toată paleta de discuții purtate pe marginea acestei mega structuri legislative am priceput, la liniuță, următoarele:

1. Uniunea Europeană este un club. În care toate forțele înscrise se unesc și în care fiecare membru este obligat să respecte regulile impuse. Gen, nu intrăm cu bocancii în sufragerie și nu mâncăm peștele cu mâna. În lipsa apartenenței la acest club, România ar fi o enclavă. Mică, săracă, la răscruce de vânturi și influențe, cu o piață economică izolată al cărei potențial național a fost ucis de mult, cu drumuri de pământ și WC-uri în fundul curții.  Bașca vreun milion de cerșetori întorși acasă. Despre milioanele de cetățeni care muncesc cinstit, onorabil, cu artă, în afara granițelor țării și în interiorul clubului  și soarta lor în caz de ceva... nu mai vorbesc.

2. Apartenența la acest club costă bani și implică reguli. Povestea în care cotizăm mai mult decât încasăm este o legendă veche, rostogolită de voci antieuropene, pe principiul că dă bine la popor să afle cum este jefuit de Înalta Poartă. Ca să înțelegem situația privind nivelul încasărilor și nivelul cotizației, ne uităm în graficul atașat acestui material. Nu este din ultimul an, dar ponderea se păstrează. Stânga, verde deschis – contribuția țării la bugetul UE. Dreapta, verde închis – fonduri dinspre UE către țară. Eeeeeee, altfel arată în desene. Și poate arăta și mai bine dacă nu am fi prea nepregătiți, prea birocratici și, pe alocuri, prea hoți ca să absorbim mai multe fonduri.

3. Există dublă măsură în relația cu țările membre. Daaaa, există. Raportul pentru România, legat de evenimentele din 10 august 2018, a ieșit dur și pe bandă rulantă, europarlamentarii noștri fiind neputincioși în a avea vreun cuvânt de spus în derularea procedurii care era stabilită din prima noapte. În cazul intervențiilor la fel de brutale împotriva Vestelor Galbene din Franța, problema nu a fost nici măcar pusă în discuție. De ce? Păi nu vă arătai tabelul de mai sus?

Când ești membru fondator și cotizezi la bugetul UE cât ultimele 10 țări la un loc, îți faci ordine în țară cum vrei tu. Te și compătimim. În mod cinstit, nici Macron nu e Dragnea de România sau Orban de Ungaria. Aceeași unitate diferită de măsură se poartă în toate aspectele funcționale  ale Parlamentului. Subvenția pentru agricultură, de exemplu, este dublă în Franța față de România. Negociată așa în timpul comisarului european Dacian Cioloș. De ce? Păi nu vă arătai tabelul de mai sus?

Vorbim realist. Nu despre echitate și egalitate. Parlamentul European nu înseamnă socialism. Încurajează depășirea limitelor, dezvoltarea, parteneriatele. Dar într-un spirit cât se poate de cinic și de capitalist. E ca la un restaurant. Reclama sună la fel pentru toată lumea. Înăuntru, cei cu bani mănâncă homari, cei fără bani mănâncă salată. Nu vă place? Am auzit că Rusia e mai blândă ca prădător... smiley

5. L.C. Kovesi – procuror general european. Am plecat de la Bruxelles cu ferma convingere că da. Tot Parlamentul o dorește, așa cum toți europarlamentarii PSD o urăsc. Nici pe unii, nici pe alții să nu-i suspectați de obiectivitate. Senzația pe care mi-a lăsat-o subiectul este cea a iluziei că, de fapt, urmărim un film în timp real, pe când – în realitate – deznodământul a fost stabilit dinainte ca femeia să depună, pe persoană fizică ce este ea, intenția de a candida. Cărțile sunt făcute, zarurile sunt aruncate. Antinaționalismul reproșat europarlamentarilor PSD pălește în fața germanilor. Având cel mai mare grup de europarlamentari dintre toate țările (93 din 751) și cea mai mare putere de influență, candidatul lor a primit un singur vot. Ăștia ce mai sunt? Naționaliști derutați? Nu. Europeni care au acceptat jocul și au achiesat la el. Cărțile au fost făcute, zarurile au fost aruncate. Urmărim ca să avem ce urmări.

6. Parlamentul European, ca instituție. O structură uriașă, un mecanism în care se muncește enorm, într-un ritm haotic. Are 751de membri și aproximativ 9000 de angajați. Mulți români, mulți din Pitești. Având în vedere că Parlamentul României are peste 500 de membri, trag concluzia că încercăm să-i prindem din urmă...  Ce-i drept, ai lor 751 reunesc 28 de țări, dar nu ne-am încurcat niciodată în astfel de detalii... Revenind la muncă. Un europarlamentar începe dimineața și termină undeva după ora 1:00 noaptea. Punând în calcul ședințe anunțate brusc prin SMS pentru ora 22:00, pregătirea și traducerea documentațiilor pentru ziua următoare, evenimente, delegații... Haos! Aparatul de consilieri are același puls halucinant. Oamenii robotesc. Nu există program. Nu există seară. Nu există pauză. Am asistat blocată la ritmul acesta draconic, gândindu-mă dacă există vreun job în România cu care aș putea compara ceea ce am văzut în aceste trei zile. Nu l-am găsit. Haos. Câștigă bani. Mulți dacă tot comparăm cu România. Suficienți, dacă ești chibzuit. Puțini, dacă îți propui să trăiești cu adevărat în Bruxelles, oraș din care mulți aleg să plece în Germania (la vreo 150 km distanță) ca să-și cumpere mâncarea pentru câteva săptămâni. Stabilirea acestui sediu al Parlamentului European în capitala Belgiei a făcut dintr-un oraș care are populația Piteștiului centrul unei puteri mondiale și financiare de necontestat. Mic să fii, noroc să ai! Și vot obligatoriu.

7. Că am ajuns la vot. Da, în Belgia, votul este obligatoriu. Dacă lipsești, ai 150 de euro amendă. Vreo 80 de euro te costă numai dacă ai greșit culoarea sacului în care ai pus gunoiul, așa că nu vă speriați de restul... Democrația înseamnă drepturi, dar și obligații. O țară mică a înțeles conceptul acesta, s-a aliniat și o duce bine. Noi protestăm balcanic și revendicăm egalitate cu Germania, Franța și Marea Britanie, considerând că respectarea unui set de reguli este intervenție în politica națională, abuz sosoșist sau nedreptate istorică. Noi suntem români! I-am bătut pe turci la Rovine! O dată... dar se pune. Uităm că Mihai Viteazul, de exemplu, plătea tribut periodic ca să fie ban al Craiovei. Uităm că bugetul național/ local nu ne ajunge nici să cârpim drumurile, darămite să asfaltăm cap-coadă vreunul mai lung de 10 km. Uităm că facem agricultură cu sapa și că peste 50% din pensionari trăiesc cu bani care le ajung doar pentr-o săptămână. Restul de trei săptămâni sunt mândri că cineva revendică drepturi egale. Pragmatism zero. Fals naționalism 100%.

Mă voi duce la vot, în primul rând, pentru că vreau ca România să fie acolo. În cele 28 de țări care stabilesc liniile coordonatoare ale Europei. Și trebuie să arăt cumva dorința aceasta. Chiar dacă nu îmi dă nimeni 150 de euro amendă. Pentru că fix în această perioadă, când ne aparține președinția Consiliului UE, demonstrăm la Bruxelles că suntem buni. Nu buni, foarte buni în comparație cu echipele altor popoare reprezentate care au deținut președinția înaintea noastră. Pentru că - măcar pe această temă - nu suntem în tribune, suntem pe teren. Și va depinde doar de noi și de capacitatea noastră de a înțelege și de a aplica regulile, către ce vom evolua mai departe. Dacă avem ceva de învățat de la ei, aș pune pe primele trei locuri ale listei pragmatismul, eficiența și înclinația către muncă. Or, unui copil, când nu-i poți da anumite calități prin moșternirea genetică (și cele trei de mai sus, cu siguranță, nu sunt asociate cu precădere poporului român), trebuie să i le asiguri prin colectivitate și prin școală, prin exemple și prin reguli.

Prolog la partea a II-a

Sala în care are loc ședința e plină până la refuz. Cei care stau în picioare depășesc numărul celor care au apucat locuri pe scaune. Președintele Parlamentului și-a anunțat prezența. E după-amiaza, târziu, iar celelalte săli de la etaj sunt goale. Evenimentul la care se îngrămădesc laolaltă europarlamentari, comisari, consilieri și ziariști din toate colțurile continentului se desfășoară sub egida președinției deținute de România la nivelul Consiliului Europei. Invitatul special rămâne însă, anunțat pe afișe, pe pliante și în orice program oficial, premierul României,  Viorica Dăncilă.

Toate camerele sunt îndreptate spre ea. Zâmbește timid, se conversează cu vecinii din stânga și din dreapta fotoliului său. Față în față, locurile destinate europarlamentarilor români. Care europarlamentari? În sala în care străinii s-au îngămădit, sunt doar trei prezenți. Nici oamenii trimiși de PSD să ne reprezinte nu s-au deranjat. Eveniment organizat sub președinția României, cu premierul prezent. Îi vine rândul la discurs. Citește calm, cu pronunție, după o foiță aflată permanent sub ochii săi. Remarci că celelalte femei prezente au vorbit liber. Probabil, sub presiunea ultimelor luni, nu mai vrea greșeli. Se vede că e obosită. A venit cu câteva ore înainte și mai avea câteva întâlniri în seara aia. Consilierii români prezenți vorbesc în șoaptă, înecându-și amărăciunea: „Aci nu s-au obosit să vină. Or să stea să o păzească la ușa de la hotel... Dacă nici măcar ăștia de la PSD...”

Ea își continuă meticulos discursul. Ceva despre susținerea femeilor. Egalitatea în corporații, deschiderea partidului ei față de doamne, drepturile egale, bla, bla, bla… Nu reușești să reții un mesaj central. Primește galant mulțumirile celorlalți vorbitori pentru prezență, pentru onoarea de a fi alături de femeile din întreaga lume… Bla, bla… De altfel, toate discută la fel…un soi de femei care susțin alte femei, chestii generale care nu permit o concluzie și nu generează vreo emoție.

La un moment dat, se ridică. Salută discret, se îmbrățișează cu Gabriela Zona (PSD, Argeș) și Maria Grapini (PC, Timișoara) și dă să părăsească sala.
„Despre doamna Zoană voiam să vorbim… Cum o evaluați, mai ales că v-a preluat mandatul?” - o întreb în imediata apropiere, înainte să plece. Două membre ale comisiei, una din Spania și cealaltă din Franța, sar fizic pe ea. O trag la poze, povestindu-i cu vivacitate ce mândre sunt ele că este ea premier... Mă prinde de mână: „Să nu plecați, să vorbim... Un minut vă rog...” - mi se adresează, în timp ce se așază cuminte în fața panoului foto și ia zâmbetul electoral. Le mulțumește pentru apreciere, le îmbrățișează și revine: „De doamna Zoană ziceați...” „Da. Voiam să știm cum îi evaluați activitatea, mai ales că a venit pe fotoliul dumneavoastră, v-a urmat mandatul...” „Foarte implicată o văd. Foarte activă. A preluat toate activitățile și s-a descurcat foarte bine. I-am predat în siguranță mandatul de europarlamentar și sunt bucuroasă că l-am predat tot unei femei.”  „În aceste condiții, sperăm să o regăsim și în următoarea formulă de europarlamentari români, din luna mai încolo?”  În ușa liftului, mai mult împinsă de consilieri, se întoarce și zâmbește în același timp în care ridică din umeri. E un fel de „nu depinde de mine”. Verbal, spune simplu: „Eu sper din tot sufletul!”

Despre Gabriela Zoană, o argeșeancă în Parlamentul European, și șansa pe care o avem de a trimite un om din județ acolo unde se stabilește soarta forțelor continentale, despre oamenii de care depinde această reușită a Argeșului, despre discuții de presă și discuții de politică, despre Şerban Valeca, Ducele de Albota, Cristi Gentea și alte nume despre care n-ați auzit niciodată, dar joacă la ruletă poziția Argeșului, în ediția următoare „Ancheta”.