Chinurile domnului Lăzărescu. Pardon, Miuțescu!

Camelia Bădulescu

Au fost câțiva ani buni în care nu am crezut sincer că mai apuc în cariera mea de presă să scriu despre Adrian Miuțescu. Retras forțat în provincie după încălecarea lui Iani Popa și debutul celei mai pesediste perioade din istoria PNL, Adrian Miuțescu mi-a rămas în memorie drept un personaj politic pe care mi-a fost întotdeauna greu să-l disec. Sau să-l pricep.

Extrem de muncitor, dar prea frustrat. Ambițios și tipicar, dar prea ciudos și ușor de întors de către cei din jur. Introvertit. Imaginea liderului PNL de azi mi-a rămas mereu în ceață și nici acum nu pot susține în mod franc că s-a ridicat complet perdeaua de fum în ceea ce privește omul care, după ultima toamnă electorală, redevine unul dintre cei mai importanți jucători din economia politicii județene. Ceva însă pot să susțin fără emoția de a greși: Adrian Miuțescu nu s-a mai întors același om de la Curtea de Argeș. Anii de exil au lăsat urme, prigoana l-a marcat. Președintele liberalilor nu mai e un visător. Suferă de un pragmatism rece, sec cumva. A văzut trenul acestui moment electoral din România și s-a urcat în el cu determinarea unui om conștient că acesta ar putea fi ultimul. Către ce? Către o carieră politică pe care o adulmecă de peste un deceniu încoace. Către șansa de a demonstra că el merită să conducă liberalii. Către un birou din București, unde lumea să îi vorbească frumos, să îi dea importanță, să îl așeze la mesele care contează. Către momentul zero în care își va plăti datoriile și polițele. Către personajul politic pe care îl visa acum mulți ani și pe care nu l-a putut contura din cauza vremurilor și a oamenilor. Și a propriilor slăbiciuni. Iar pentru acest deziderat, președintele liberalilor a îngropat deja sub șine orice revoltă internă, orice contestatar, orice încercare de a-i slăbi cineva rolul de cârmuitor al locomotivei. A îngropat sub șine un PSD Argeș care i-a râs ani de zile în nas și care nu înțelege nici azi ce l-a lovit. 

La momentul actual, e greu de spus în avans ce se va întâmpla cu visul lui Adrian Miuțescu, dar - indiferent de deznodământ – săptămâna trecută și-a asigurat intrarea în istoria  politică a județului. Sub conducerea sa, după 30 de ani, Argeșul nu a mai fost colorat roșu pe harta României. Acest moment nu o să i-l poată fura nimeni liderului PNL. Victoria asupra PSD-ului i-a asigurat, în egală măsură, un demaraj extrem de puternic către cea mai importantă etapă de construcție a drumului către putere: preluarea județului prin instituțiile-cheie care reprezintă sistemul venos central al funcționării lui. Acum urmează testul cel mai greu al liderului PNL, iar faptul că întârzie operațiunea pe care pesediștii o așteptau executată în 24 de ore nu face decât să arate că Adrian Miuțescu pare să fi înțeles destul de bine greutatea deciziilor pe care urmează să le anunțe și modul în care acestea îi vor marca decisiv traseul politic de aici înainte. Știe că, dacă o sfeclește cu viitorii șefi de instituții, sfeclită rămâne. Știe că prefectul e o miză  organizatorică, dar și de imagine imensă. Știe că, indiferent ce mieune Gelu Tofan pe lângă el sau indiferent ce stabilesc primarii ca și când ar conta decizia lor, el este singurul care va decarta orice eșec și orice greșeală. Așa cum tot lui îi va reveni puterea absolută dacă scoate cărțile bune pe masa guvernării județene.

Calcul ușor de scris, greu de făcut. Directorii PSD din ultimul mandat nu au fost deloc băieți proști. Sau slabi. Ceea ce îi face greu de înlocuit. Iar pentru asta, fețele sinistre apărute la PNL la revederea de 10 ani din noaptea alegerilor nu sunt nici pe departe o opțiune. Nici cele câteva nume dezgropate de presă din sarcofagele politicii din anii 2000. Lui Adrian Miuțescu îi trebuie sânge proaspăt. Gulere albe, oameni care să dea bine. Oameni care să facă orice, dar să nu greșească. Îi trebuie un prefect șmecher, un prefect-prefect. Îi trebuie o armată de manageri publici care nu sunt nici pe departe ușor de găsit, ușor de convins și ușor de condus. Dar care, doar așa fiind, îi pot gira bastonul de mareșal. Oamenii ăștia nu se scot însă din pălărie, iar coada de liberali vechi pe cât de înfometați de funcții, pe atât de predispuși la eșecuri și erori încurcă și mai mult matematica celor peste 40 de deconcentrate. La fel și alianțele mărunte, dar numeroase pe care el știe că trebuie să le satisfacă la acest moment al preluării puterii. PMP-iști, PAM-iști, USR-iști, ALD-iști... fauna politică din sediul PNL devine sufocantă și apăsătoare. Următoarele săptămâni se vor dovedi cruciale pentru a dezvălui care este exact amploarea de lider al lui Adrian Miuțescu. Cât de bine a înțeles lecția fostului său mandat de președinte. Cât de mult poate ține pe tabla de șah niște personaje care îl asediază cerându-și drepturile pentru meritul suprem de a fi „rămas în PNL”. Cât de eficient și-a pregătit din timp preluarea puterii și până unde este dispus să meargă pentru a și rămâne viu în cartea de istorie  politică pe care taman ce și-a scris numele. 

Stă cu ochii pe el pentru asta o comunitate întreagă. Îl așteaptă curioși, ridicând capul ca șorichetele, oamenii de afaceri. Îl așteaptă pesediștii căutând în oamenii lui Adrian Miuțescu viitoarea carne de tun. Îl așteaptă presa pe care nu a reușit încă să o cucerească, fiindcă nu atragi lângă tine o femeie capricioasă reproșându-i obsedant în fiecare zi cât de supărat ești că a dansat ea cu altul. Îl așteaptă ai lui, pentru că asta fac oamenii în partide, așteaptă să greșească șefii ca să pară ei mai deștepți. Îl așteaptă zile grele, cu alte cuvinte, în care nu îi vor prii nici ghetuțe magice, nici nuiele, nici sarmale, nici colinde, nici bomboane. Singurul lucru care îi va putea prii va fi o schemă de guvernare locală deșteaptă foc și foarte bine pusă la punct. Ori, la cum arată situația, fie vorba între noi, pentru asta chiar ar trebui să existe Moș Crăciun!